Sări la conținut
- Frumosul este cea mai complexă abstracție a minții omenești. Tot ce este atins de vibrațiile frumosului, devine izvor de fericire. Ar trebui să te simți sărac, dacă nu iese nimic frumos din mâinile și din sufletul tău.
- Adevărul, umblă în straiele simplității și ale modestiei absolute. Ajuns în mâinile fricoșilor, mincinoșilor, sau răpușilor de îngâmfare, adevărul se ofilește, ca planta urgisită de secetă. Sunt puțini cei care caută adevărul cu toată ființa lor. Într-o lume, care niciodată nu a cunoscut perfecțiunea, acești puțini ar trebui să fie păstrătorii comorilor trecutului, administratorii tensiunilor care dau savoare prezentului și arhitecții viitorului care promite omenirii că nu se va înstrăina de ea însăși.
- Caută să fii înțelept, prețuind frumosul, ocrotind adevărul și îndrăznind să ai, măcar o fărâmă de credință. Dobândește înțelepciunea, până în ultima clipă a vieții. Nu uita, fiecare om dobândește atâta înțelepciune, câtă îi îngăduie mândria lui.
- Rolul omului în istorie și-a găsit, multă vreme, aliat de nădejde în forța războinicilor. Atunci când războinicii au adăugat artelor marțiale caracter și o înțelegere deosebită a misiunii omului, zările au putut fi smulse din stagnarea devenită piedică a dezvoltării. Era o lume în care schimbarea nu putea avea loc fără ajutorul celor mulți. Freamătul schimbării este o mireasmă care sporește apetitul individului pentru înrolarea propriilor vise în demersurile de rebrănduire a viitorului celor mulți. Fericirea celor de mâine a stat mereu în brațele și mintea celor de azi.
- Ne place sau nu, gândirea pură, asemenea unei esențe, nu are o valoare unanim recunoscută, de una singură. De cele mai multe ori, trebuie diluată cu apă, pentru a putea fi băută. Mai ales, atunci când esența este apologet al amărăciunii. Aşa cum esenţa se diluează cu apă, ca să poată fi băută, tot aşa şi gândirea pură trebuie diluată cu ajutorul credinţei. (Biblia Kolbrin…).
- Dacă nu te uiți în sufletul celui care îți vorbește, este inutil să deschizi gura. Vorbele, necercetate de speranța că au sămânța în sufletul celui care le aruncă, sunt oarbe, ca praful de pușcă. Lovesc în cel ce ascultă, dar și în sufletul zdrențuit al celui care le aruncă, ațâțându-i suferința.
- Te-ai săturat de lume? Fugind de ea, încă mai speri să te apropii de tine. Cred că știi, nu te poți împlini, în aceste condiții. Să renunți la tot, pentru ce? Nu căuta răspunsul, altundeva decât în tine însuți. Dealul la care visezi când deschizi ochii și când îți dă somnul târcoale, te așteaptă, cu toate mângâierile care i-au mai rămas. Fie ca ultima clipă, să te găsească desfătându-ți privirea cu surâsul neprefăcut al zării!
