DIN SERIA DIVAGAȚII-1

Începuturile se pierd în mlaștinile uitării. Prezentul ne scapă, fără contenire, printre degete. Viitorul așteaptă să fie descoperit, nu ni se descoperă de bunăvoie. Acesta este universul în care omul umblă, buimac, după o fărâmă de fericire. Creatorul i-a dat omului toate uneltele de trebuință, pentru a escalada muntele, de unde poate privi, relaxat, lumea care i se potrivește. Dar, în timp ce urcă muntele, vede lucruri despre care nici nu știa că există. Cum să treacă pe lângă ele, ca orbul, prin oceanul de lumină al unei zile însorite? Iată, acolo, lângă cărăruia care duce spre creasta muntelui, tulpina groasă a unui stejar, din care se desprind, protectoare, ramurile lui răsărite, aparent haotic, pentru a opri năvala razelor soarelui asupra comorilor care colorează urcușul către creastă. Iată, ceva mai departe de cărăruie un pârâiaș cu apă limpede, gâdilând urechile sfinților adunați la taifas, sus, tocmai pe creasta muntelui. Ajuns pe poteca de urcare într-o zonă, numai bună pentru a respira și a potoli zarva tricepsului sural al gambelor călătorilor de ocazie, călătorul simte ușurarea pe care mersul pe orizontală o aduce în sufletul lui. Surpriză nebănuită, se deschide un culoar vizual către un luminiș unde pasc două căprioare, mama și puiul. Se reia urcușul, devenit, parcă, tot mai puțin îngăduitor cu oasele călătorului. Aruncându-și privirea în zare, avu o senzație pe care nu a mai încercat-o. Lumea cu care era atât de obișnuit a început să se micșoreze, pierzându-și o seamă de detalii, în favoarea unei imagini de ansamblu, exagerat de coerentă, pentru cineva care știe care sunt lipsurile lucrurilor din lumea reală. Călătorul se trezi întrebându-se,  „Oare, în care dintre lumi să aleg a trăi? În lumea subjugată de amănunte, sau în cea pentru care amănuntele sunt asemenea licuricilor care se amăgesc a lumina drumul bețivilor?”. Străbătu zarea cu privirea, până dincolo de capătul lumii. Dacă, aici, la jumătatea distanței  dintre poalele și vârful muntelui, miroase atât de tare a singurătate, oare ce îl așteaptă pe creastă? Tot mai rare sunt aparițiile altor călători, pe măsură ce vârful muntelui se apropie. Se rărește și vegetația, sau este înlocuită de plante de care călătorul nu avea știre, încă. Pe stâncile, crescute din inima muntelui, călătorul văzu niște capre negre, stând semețe și nemișcate în așteptarea amurgului. Sau, cine știe, poate caprele negre fac yoga. De teama altor dihănii, de care nu duc lipsă munții de pretutindeni. În sfârșit, călătorul zări un vultur. Plutind, ca o fortăreață extraterestră, pe deasupra furnicarului omenesc din vale. Nu părea un demers anevoios, felul în care vulturul plutea în cerc, sau făcea zigzaguri domoale, purtat de curenți invizibili, pentru că aripile nu se învolburau defel. Iată, mi-am zis, forma ideală a verbului a fi: plutirea, sprijinindu-te pe acele încheieturi ale universului, care nu simt deranjul. Cel ce învață secretul acestui mod de a pluti, devine una cu universul, cu veșnicia lui fractală, care nu se mai satură să-și expună auto-similaritățile. Devenind una cu universul, nu vei mai simți nevoia să urci pe creasta muntelui. Poți găsi muntele, la o scară convenabilă veșniciei tale trecătoare.