Izvorul

…Am văzut timpul dormind. Era iarnă şi priveam pe unul dintre geamurile casei părinţilor mei fulgii grei şi deşi de nea, punând stăpânire pe dezordinea blândă a satului. Atunci l-am auzit prima dată pe Dumnezeu spunând : “Vulturul, măi zangareților, nu prinde muşte. El priveşte lumea de sus. Asemenea unui învăţat, care ocoleşte cu grijă impertinenţa fleacurilor, pentru a da contururi noi ideilor care îl frământă.

Învăţatul ştie ceea ce omul grăbit nici nu bănuieşte. Lumea ideilor poate aspira la nemurire. Detaliilor le este permisă doar bucuria de a contempla spectacolul colorat şi nesigur al clipelor.” Ce o fi vrut să spună Dumnezeu cu apelativul “măi zangareţilor[1]”, nu am de unde să ştiu. Poate că era  supărat deoarece prietenul lui timpul adormise, încheieturile universului fiind puse la încercare chiar şi în satul meu, sat în care rareori se întâmplă ceva care scoate lumea din amorţeală.

[1] De la AI citire: /Termenul „zangareți” se referă la tinerii rebeli din România anilor ’50 și începutul anilor ’60, care adoptau un stil de viață și o modă inspirate de Occident, în contrast puternic cu normele rigide ale regimului comunist de atunci./