Ideea de om

Ion al lui Nedelea. Spunea poveşti, la gura sobei, într-o seară de iarnă. Vorbea, zâmbea, gesticula, privea întunericul de dincolo de fereastră, se arcuia blând. El era un călător neînsemnat, într-o lume, spre binele ei, la fel de neînsemnată. Dacă nu aş fi fost atât de adânc ascuns în mine însumi în timp ce ascultam poveştile lui, încă de pe atunci aş fi înţeles importanţa punctului: locul în care timpul este înghiţit de spaţiu. Adică, iluzia eternităţii la scara neputinţelor omeneşti. O eternitate în care amintirile vor da lăstar şi se vor transforma, cu timpul, în motiv de tristeţe. Căci, amintirile înseamnă dezgroparea timpului adormit. Şi iată cum, timpul, după ce a fost înghiţit de spaţiu prin bunăvoinţa punctului, tulbură somnul eternităţii, zvârcolindu-se în stomacul sofisticat al amintirilor. Spaţiul şi timpul. Sufletul nu găseşte în separarea lor decât suferinţă. Sufletul poate învinge setea lor neobosită de infinit, perfecţionându-şi necontenit arta de a se scufunda în substanţa nedefinită a punctului. Cine şi cum ar putea descrie iureşul trecerii unui om prin întâmplările vieţii? Viaţa omului este cu mult mai densă decât puterea lui de a o înregistra. Astfel că, asemenea tuturor poveştilor despre  uimirile şi învăţăturile care însoţesc omul în scurta lui peregrinare printre buruienile, pătlăgelele, liliacul şi zburătoarele din veacul lui, oameni cu chipurile dăltuite de neodihna vântului trec necontenit pe drumurile care leagă sărăcia dintr-un capăt uitat al lumii de singurătatea, care ascunde ca o adevărată platoşă, dorinţa de a muta limita orizontului pe coama celui mai apropiat deal al tăinuirilor. Căci, aici este farmecul vieţii în care puţinul este mai presus de îndestulare: nimeni nu vrea să ştie cu adevărat ce se ascunde dincolo de linia orizontului. Astfel, omul a adus nemărginirea la un pas de cugetarea mintii lui. De aici şi până la fericirea absolută mai există doar un pas. Cel mai greu pas pe care trebuie să-l facă omul pentru a nu se trezi în conflict perpetuu cu el însuşi şi cu paradigmele în care este silit să se oglindească. “Omul…domnule…nu este nimic…dacă umbra lui este călcată în picioare de ignoranţa semenilor lui.” Nu pot pune această zicere în seama bunicului meu dinspre mamă. El nu ştia cuvântul ignoranţă. Sau, dacă îl ştia, nici prin cap nu-i trecea să-l folosească. El ar fi zis, mai pe şleau: “Omul…domnule…nu este nimic…dacă umbra lui este călcată în picioare de prostia semenilor lui.”  În sfârşit, să te întrebi din ce este făcut omul? Zădărnicie deplină. Omul este făcut din aceleaşi ingrediente din care este plămădit întregul univers. Formula după care sunt amestecate ingredientele este cea care face diferenţa. Prin capacitatea lui de a se privi în oglindă şi de a se îndoi de limitele puterilor lui, omul se ridică cu mult în afara tiparelor largi ale vieţii. Conştiinţa de sine îl aduce pe om la porţile infinitului. Ajuns aici omul se poate lepăda de tirania sinelui sau poate fi îngenuncheat de ea. Judecând după marile învolburări ale prezentului dar şi ale istoriei dintodeauna, se pare că omul este o victimă perfectă a tiraniei sinelui.  Dispreţuind viaţa şi cadrul în care aceasta poate înflori şi da rod, omului i-a rămas doar strălucirea pe care spiritul i-o poate da, dacă şi-l eliberează din temniţa obişnuinţelor. Viaţa omului curge, discret, în ritm de anotimpuri, în ritm de săptămâni, în ritm de zile sau ore, rareori în ritm de clipe nepereche. În raport cu această meteahnă a spiritului de a percepe lumea discret se dezvoltă o întreagă filozofie de supravieţuire a unităţii în diversitate. Singularul din om se adresează generalului  din univers folosind mijloacele limitate ale raţiunii, la un moment dat. Nu omul este lucrarea care contează în acest basm fără început şi fără sfărşit, ci ideea de om, care îşi cercetează neîncetat limitele pentru a şi le depăşi.

Ion al lui Nedelea. A rămas în urmă.  Poate că s-a pierdut în hrubele mucegăite ale timpului care nu mai este. Sau, dacă este, noi nu-l mai putem interoga. Şi totuşi, au rămas nişte scântei ale duhului său în sufletul meu zdrenţuit de întâmplări, de cele mai multe ori neaşteptate, neînţelese, tulburi şi, mai rar, luminoase, tulburător de frumoase, de o profunzime rar întâlnită, de o simplitate nebănuită. Din acele scântei mintea mea încearcă să clădească adăpost sigur părţilor nevătămate ale ideii de om în faţa înclinaţiei exagerate a firii omeneşti către degradare. Taifasul lipsit de patimă, autoironic, atent la opinia celuilalt, îi purta pe oameni ca Ion al lui Nedelea prin împărăţia lucrurilor şi a gândurilor, meşteşugite dintr-o pornire care nu murise încă în ei. Dorinţa de a păstra pentru cei ce vor veni mai târziu o parte din frumuseţea prezentului.