Confesiune

Ajuns în celălat tărâm, mai mult ca sigur, lăsat să treacă pe la toate vămile văzduhului, Domnul Ion Roșioru, poate că se uită la noi, cei rămași aici, pentru încă o vreme, cu acel zâmbet ținut în strună de cumsecădenia oamenilor de altădată ai meleagurilor mânzăleștene și megieșe lor. Nu îmi vine la îndemână să scriu ceva despre monografia care îi recunoaște, postum, calitățile de om și prieten al cuvintelor. Cuvântul om îi este, fiecăruia dintre noi, acoperiș în fața strâmbătăților și micimilor de tot felul. Numai lipsa înțelepciunii, poate arunca în derizoriu acest acoperiș. Eu, așchia luată de apele învolburate ale Văii Slănicului și purtată, pe ici, pe colo, pentru a înțelege că nicăieri orizontul nu are blândețea împăciuitoare a locurilor natale, știu că nu sunt vrednic să îl așez pe Ion Roșioru acolo unde măiestria lui o cere. Opera este cea care, într-un final, îi va deschide calea către nemurire. O nemurire care nu folosește, nimănui, la o anumită oră din eternitate. Intrat în nemurire, gândul omului are darul de a însoți gândurile celor care încă mai au de pătimit. Răsplată mai mare nici că se poate. Iată cu câtă lejeritate mă trezesc pe miriștile în care eternitatea are propriul ei culcuș, în toate cele patru obștești anotimpuri. Și de cine credeți că dau în acele miriști? De omul Ion Roșioru, mare iubitor al cuvintelor care îl ajutau să excaveze propriile străfunduri sufletești, în căutarea unor asocieri, din care să nu lipsească nici descărcările electrice, nici razele de lumină care curg domoale peste coclauri. De câte ori am citit o poezie scrisă de omul Ion Roșioru, am avut senzația că drumul meu către împlinire a rămas mult în urmă. În poeziile acestui om, izvoarele profunzimii și ale modalităților surprinzătoare de fixare a acestora în memoria cititorului, par inepuizabile. Ion Roșioru respinge monotonia de cursă lungă a tipului de scriitură. Trece, încărcat de polenul frumuseții și al înțelepciunii, prin numeroase stiluri. Și nu o face pentru a pastișa, ci pentru a lărgi posibilitățile de exprimare ale stilului. Scrierile lui Ion Roșioru sunt plăcute, garantat, celor care știu ce înseamnă poezia bună și nu au demonul invidiei, slobod în sufletul lor. Cât timp din viața lui de om modest, generos și perseverent și-a putut petrece omul Ion Roșioru, nu știu să vă spun, dacă pentru a-l măsura folosim reperele GMT. Am o idee aproximativă, dacă viața omului s-ar putea măsura în frumusețea perlelor pe care sufletul lui le-a croit în laboratoarele propriei conștiințe. Este cunoscut faptul că perlele naturale sunt formațiuni organice rare, create de moluște, ca răspuns la un iritant (de exemplu, un parazit). Ele depun straturi succesive de sidef în jurul acestuia. Neîntrecută este natura, când vine vorba de izvodirea frumosului. Viața scoicilor sub amenințarea unui parazit, le determină să dea la iveală un obiect care pentru mintea omului este un exemplu de întrupare a frumosului. Considerații asemănătoare se pot face și pe seama talentului albinelor de a realiza faguri de ceară, ca o aplicație minunată la frumusețea hexagoanelor, adunate în colonii emergente. Nici omul nu este foarte departe de aceste viețuitoare, atunci când decide voluntar să devină creator de frumos. Drama omului este, însă, mult mai complicată. Consumator și producător de empatie, un scriitor fuge de confortul trupului și al sufletului,  pentru că el îi adoarme, deopotrivă simțurile și rațiunea, dar niciodată nu uită, cu totul, de beneficiile pe care le poate avea un creator care cultivă, cel puțin neliniștea spiritului său. Zbucium permanent și luptă cu himerele, la lumina zilei și în somn. Astfel ducându-și crucea, creatorul ajunge să uite de el însuși și de timpul prin care trece, fără să înțeleagă acest lucru înainte de a fi prea târziu. De mirare, de unde am pornit și unde am ajuns. Și totuși, există un sâmbure de adevăr în spusele mele. Pe care aș vrea să-l pun în cuvinte puține și clare. După ce sufletul omului este părăsit de trupul care îl găzduiește, el devine amintire. O amintire este acel loc din care zâmbetul discret al unui om a uitat să mai plece. Un om ca Ion Roșioru nu trebuie să se străduiască, din ceruri, pentru a deveni amintire frumoasă, tămăduitoare, chiar și pentru unul ca mine, care nu am apucat să-i strâng mâna, nici să-l îmbrățișez. Revenind la monografia „Ion Roșioru, scriitorul dintre Dunăre și mare, cu rădăcini adânci în Carpații de curbură”, pur și simplu, sunt încredințat că ar merita un demers de identificare a liniilor de forță ale scriiturii lui, un discurs, asemenea unei demonstrații matematice, în care concluzia trebuie căutată cu sârg în datele problemei și în experiența matematicianului. Ceva în genul cărților, scrise de George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu  și Ion Creangă (Viața și opera). Trebuie doar să se nască omul care are bagajul sufletesc necesar, pentru a-și asuma dificila dar plăcuta misiune de a pune în lumina meritată opera lui Ion Roșioru, dar și caracterul lui deosebit, tot mai greu de întânit în vremurile din urmă, nu doar ale literaturii, ci ale dăinuirii omului, în genere.