…?!

Absolutul, sta ascuns,
în cămări, de nepătruns.

Cugetând la clipa-n care,
se va pune în mișcare.

În cadența timpului
și a contratimpului…

Din scântei de absolut,
toată zarva a-nceput.

Din nimicul adormit,
roi de stele a țâșnit.

Și s-a dus măre… s-a dus,
cât în jos, atât în sus.

Îar în părți, ce să mai spun?
fără margini, fapt comun.

O lucrare, care nu-i
în puterea orișicui.

Universul, în spirală,
către margini dă năvală.

Ca și omul, care-ar vrea,
viu să fie, pururea.

Omu-n sine, o minune,
nici curaj, nici rugăciune.

Nici mândria de-a citi,
până se va istovi.

Nici puterea de-a ierta,
pe cel slab, din fața sa.

Nici uimirea, ce-ar putea,
să-i aducă liniștea.

În milenii, rătăcit,
te și miri că n-a pierit.

A mușcat cât a putut,
din ce-a fost la început.

Și a pus, prea des, în loc,
zvîrcoliri de mormoloc.

Iată-l stând, ascuns în zare,
căutând mărgăritare.

Să se laude cu ele,
din bordei și până-n stele.

Căci, a fi, e dat uitării,
a avea, e stâlp salvării.

Preț de-o clipă, fiecare,
este binecuvântare.

Dar, când, cel ascuns în Sine,
se înfoaie, nu e bine.

Pe imaș, o căprioară,
a ieșit din sine-afară.

Și plutește, în tăcere,
prin oceanul de himere.

Se oprește, pe un pisc,
fără nici un fel de risc.

Dacă timpul ar muri,
viața ar înmărmuri.

Căprioara, n-ar mai ști,
să se-ntoarcă la a fi.

Iar pe creanga unui prun,
s-a oprit un gărgăun.

Pare, sincer, resemnat,
rupt de murmurul din sat.

Cugetă, cum ar putea,
să-și salveze specia.

Lângă el, un cărăbuș,
pare mult mai jucăuș.

Sus pe boltă, veselia
s-a-ntâlnit cu ciocârlia.

Se rup norii, peste sat,
curg pâraiele săltat.

Cei de-o șchioapă, reuniți,
prin mocirle sar vrăjiți.

Streșinile curg răstit,
mușcând lutul adormit.

Tatăl meu, privind în zare,
se oprește din lucrare.

Osie-nroșind în foală,
o-ntindea pe nicovală.

Pentru el zădărnicia,
eclipsase veșnicia.

Doar bunicul, zâmbitor,
citea Biblia cu spor.

Adnotând versetele,
când le-a prins secretele.

Primăvara când sosea,
tot pământul învia.

Și din lutul dezmorțit
țâșneau gâze spre zenit.

Omul, hărțuit de Sine,
nu mai simte zarea bine.

Totul nu-i decât un joc?!
Viu și moarte, la un loc.