Taifas
Într-o vară,
ce mi-a fost,
de furtunile gândirii,
început de adăpost,
într-o seară,
cu bunicul,
om cu rost,
stam la sfat privind în zare,
cum se gudură
nimicul.
I-auzi!
Frunza nucului se-nfoaie,
către nord se-adună norii,
vânt amestecat cu ploaie,
sau un scâncet,
oarecare,
de potaie,
fii atent, așa arată
clipele
nemuritoare.
Mâine,
lumea o să fie
mai curată dacă plouă,
omul trebuie să știe,
cu sau fără de parale,
firul vieții se îndoaie,
alandala pe câmpie,
tu, ce-ai învățat la școală
despre vânt
și despre ploaie?
Eu, mă lupt
cu alte cele,
am în cap un talmeș-balmeș,
de cuvinte, care stau ca vai de ele,
ba pe chipul unei zâne,
ba pe hornul unei case,
ba-ntr-un pâlc de micșunele,
vezi Matale,
asta-nseamnă
să ai nostalgia-n oase.
Zăuuuu?
Te lupți,
dar de ce, oare,
nu te rătăcești
în zare,
să rămâi doar tu
cu tine,
printre uliți și răzoare,
și să cugeți, în surdină,
la un fel de
mult mai bine?
De-or fi
lumile-adunate,
laolaltă,
în frumoase cărți broșate,
ce s-o face Creatorul,
când, sosit în ospeție,
singur cuc în miez de noapte,
o să-i spun că infinitul
e curată
nebunie.
Nu e vorbă,
Creatorul
e un CE atât de mare,
încât n-o să-ți ducă dorul,
dar rămâne întrebarea,
oare sufletul dispare
după ce s-a spart ulciorul,
sau revine în vâltoarea
devenirii tutelare?
Ia și vezi,
cireșe coapte,
vântul le-a spălat
în șoapte,
sâmburii ascund povestea
învierii programate,
uneori strivită-n goana,
duhului,
printre bucate.
