La poarta veșniciei

Trec secundele, prin mine,
ca nectarul bucuriei, prin puhoiul de albine.

Din secunde, suverane, eu îmi țes,
gânduri care, niciodată, nu-s ușor de înțeles.

Iar albina, din nectaruri și imașuri de tăcere,
cât pe boltă este soare, înțeleaptă, țese miere!

Oare, ce s-ar întâmpla,
dacă, într-o dimineață, nu aș mai reverbera?

Între gol și mult prea plin,
lângă fagurii de miere, se ițește mult venin.

Când, de gânduri m-am golit,
mai trăiesc, în mine însumi, sau, aproape, am murit!?

Că am gânduri, ce folos?
când ești câine, ai motiv de fericire, într-un rudiment de os.

Și te uiți la el, de parcă,
ești întâiul, dintre cei ce se urcară, cu fereală, într-o barcă.

Tu ai gânduri, și s-ar spune,
că nu-s, musai, pentru toți rumegătorii, gânduri bune.

Unora le stau în gât.
Gânduri bune, să ne vină, tocmai de la un urât?

Dar, urâtul crezi că este,
un cuvânt, care nu are, în zenit, nici o poveste?

Chiar în el, stă cheia care,
te separă, când ești liber, de-ntuneric și  uitare.

Liber ești, să mori când vrei.
Nu când altul, plin de sine, îți oferă, cu emfază, un temei.

Liber ești, să ai meteahna de a respecta un zeu
și curajul de-a rămâne, în relația cu tine, un ateu.