Ideea de țânc
Pașii amurgului foșnesc în pământul străbun.
Țâncul simți un fior,
în care plăcerea privea speriată,
cum timpul se duce la vale nebun.
Cad felinare din cerul cu stele țesut.
Țâncul privi adierea acestui acum,
în care ideile umblă, golașe, pe creste
și stelele stau rezemate de cosmosul mut.
Timpul visează, curgând prin livezi de adaos uitat.
Țâncul porni către murmurul zării, străin.
Privi înapoi, Dumnezeu îi șoptea în urechi, intrigat,
spune-mi, te rog, ce se întâmplă cu roua în care ai fost botezat?