DE SFÂNTUL CONSTANTIN
Tatăl meu,
un om tăcut,
nu îl ruga pe Dumnezeu,
nu înjura,
vorbea puțin
și umbra lui,
în fierărie,
se opintea
muncind din greu.
Atâtea nopți i-am fost alături.
Un Hefaistos mai subțire,
ciocanul lui isca potcoave,
de încălțat viețuitoare,
de la mamut la scarabeu.
Am încercat și eu,
odată,
să meșteresc o-ncuietoare,
dar n-a ieșit,
am dat eroare,
căci nicovala, pentru mine
n-a fost îndeajuns de lată.
În fiecare an,
în zi de 21 mai,
deplin.
Mâncam gogoși din floare de salcâm.
Ce liniște era pe dealuri,
în zi de Sfântul Constantin!
Stăteam pe scaune,
în curte,
eram și noi răgaz de-o clipă,
în gând,
stăpâni pe alt tărâm.