O zi,
în care soarele a inundat,
cu raze vii,
întreaga vale.
Coleoptere străvezii,
mi-au apărut,
zâmbind afon,
în cale.
Privindu-le,
bătătorind,
poteci, pe creste arămii,
m-am smuls din gândurile mele,
abisale.
Ciudate firi,
dispuse,
sistematic,
la războaie,
cu diverse creaturi rivale!
Atomii par
expresia dorinței lor de a veghea,
etern,
la adăpostul unor încleștări,
cu mize martingale.
Să nu te plângi, de semeni vânt, când sufletul, ascuns de vorbe, se va trezi, fără veșmânt, în gura celor care își prepară hrana, din episoade oarbe de furtună. De răutatea vorbelor, ce ies nervoase din cuvânt, tu n-ai fi fost ajuns, lăsând, substanța lor precară, în seama unui înțelept sau sfânt, ei, singuri știu…
Tatăl meu, un om tăcut, nu îl ruga pe Dumnezeu, nu înjura, vorbea puțin și umbra lui, în fierărie, se opintea muncind din greu. Atâtea nopți i-am fost alături. Un Hefaistos mai subțire, ciocanul lui isca potcoave, de încălțat viețuitoare, de la mamut la scarabeu. Am încercat și eu, odată, să meșteresc o-ncuietoare, dar n-a…
Trec secundele, prin mine, ca nectarul bucuriei, prin puhoiul de albine. Din secunde, suverane, eu îmi țes, gânduri care, niciodată, nu-s ușor de înțeles. Iar albina, din nectaruri și imașuri de tăcere, cât pe boltă este soare, înțeleaptă, țese miere! Oare, ce s-ar întâmpla, dacă, într-o dimineață, nu aș mai reverbera? Între gol și mult…
Să trec zâmbind, prin colbul zării, târându-mi visele, mirat, prin silogismele uitării, de nostalgii resuscitat. Aș vrea să evadez, din mine, cu nici un strai înveșmântat, să văd fotoni mustind de bine, în care timpul doarme beat. Să fiu, ca fumul care iese, din horn, la ceas de înserat și din alaiul clipei țese, covor…
Scâncind, un biet coiot, atins, de glonțul zării, istovit. Prin defileul veșniciei, se scutură de praful smuls de ape, din granit. Să se întoarcă-n timp, sau să se lase, de prezentul siropos ademenit? În fața lui, enigmele nu pier, cu fiecare clipă, i se pare, că s-au înmulțit. Nici nu mai știe Sinele, de ce…
Ieși musca la arat, pe pământul dezghețat, bucuroasă, cum n-a fost, în al hibernării rost. Dup’-atâta frig anost, a ieșit din adăpost, ca să ia cu trompa sa, din țărână, tot ce vrea. Toți o surghiunesc, dar nu-i, mare spaimă, nimănui, Dumnezeu i-a hărăzit, hrană, tot ce-i putrezit. Sper că toți ați observat, cât de…