Metabolismul unei perspective
Scâncind,
un biet coiot,
atins,
de glonțul zării,
istovit.
Prin defileul veșniciei,
se scutură de praful smuls de ape,
din granit.
Să se întoarcă-n timp,
sau să se lase,
de prezentul siropos
ademenit?
În fața lui,
enigmele nu pier,
cu fiecare clipă,
i se pare,
că s-au înmulțit.
Nici nu mai știe Sinele,
de ce nu iese,
din carcasa-n care stă,
la adăpost,
de teama absolutului,
chircit.