Scâncind,
un biet coiot,
atins,
de glonțul zării,
istovit.
Prin defileul veșniciei,
se scutură de praful smuls de ape,
din granit.
Să se întoarcă-n timp,
sau să se lase,
de prezentul siropos
ademenit?
În fața lui,
enigmele nu pier,
cu fiecare clipă,
i se pare,
că s-au înmulțit.
Nici nu mai știe Sinele,
de ce nu iese,
din carcasa-n care stă,
la adăpost,
de teama absolutului,
chircit.
Să trec zâmbind, prin colbul zării, târându-mi visele, mirat, prin silogismele uitării, de nostalgii resuscitat. Aș vrea să evadez, din mine, cu nici un strai înveșmântat, să văd fotoni mustind de bine, în care timpul doarme beat. Să fiu, ca fumul care iese, din horn, la ceas de înserat și din alaiul clipei țese, covor…
Ieși musca la arat, pe pământul dezghețat, bucuroasă, cum n-a fost, în al hibernării rost. Dup’-atâta frig anost, a ieșit din adăpost, ca să ia cu trompa sa, din țărână, tot ce vrea. Toți o surghiunesc, dar nu-i, mare spaimă, nimănui, Dumnezeu i-a hărăzit, hrană, tot ce-i putrezit. Sper că toți ați observat, cât de…
Trec secundele, prin mine, ca nectarul bucuriei, prin puhoiul de albine. Din secunde, suverane, eu îmi țes, gânduri care, niciodată, nu-s ușor de înțeles. Iar albina, din nectaruri și imașuri de tăcere, cât pe boltă este soare, înțeleaptă, țese miere! Oare, ce s-ar întâmpla, dacă, într-o dimineață, nu aș mai reverbera? Între gol și mult…
Pașii amurgului foșnesc în pământul străbun. Țâncul simți un fior, în care plăcerea privea speriată, cum timpul se duce la vale nebun. Cad felinare din cerul cu stele țesut. Țâncul privi adierea acestui acum, în care ideile umblă, golașe, pe creste și stelele stau rezemate de cosmosul mut. Timpul visează, curgând prin livezi de adaos…
Șareta lui trecea în goană, lăsând în urma ei o dâră, de veșnicie galantoană, având în lutul blând armură. Plesnea, cu biciul rumen, zarea și mângâia a iepei crupă, în roți se-nșuruba uitarea, secundelor ce se întrupă. Apar și eu, furat de gândul, de a avea un cuib în clipă și așteptam să-mi vină rândul,…
Azi, în zori, vorbind cu zarea, a venit, pâș-pâș, răcoarea, la ureche mi-a șoptit, vrei, nu vrei, eu am sosit. Te mai las, cu zarea ta, să tăifăsuiești cu ea, săptămâni, vreo două trei și revin, la strugurei. Soarele, sosește-ndată, fruntea ta, îngândurată, va primi, discret, din nou, dansul razelor, cadou.